De ce îmi place să port doar parfum ..de visare?

 

Mireasma lui necontenit  mă învăluie blând și mă poartă departe..  rătăcind pe cărări nemaiumblate, răscolind neobosit în spirală  după boare neadiată încă, raze neinspirate destul de adânc, apusuri nesorbite cu destul nesaț..  După pași nefăcuți vreodată și inimi neînfiorate îndeajuns, triste colțuri de noapte neatinse dulce de cald sau umezi ochi lăsați nesărutați fierbinte geană cu geană. Stele niciodată atinse cu privirea..

Și le dansează să îmi fie. Să ne fie și să înceapă să bată. Valuri.. valuri.. de viu balsam, de arzând,  plutind nestingherit, atingând aripi adormite de om, ..de ființă și trezind în lumină de rouă  suflare de gând muiată în meandre ușor amorțite de simțire și  palidă rostire. Îmi rămâne în nări ca o neabătută mireasmă de foc îmbietor ce urmează să-mi răsară flori de viață din vis. O port și ..mă poartă. Așa cum puls de orice făptură poartă chintesență de desprindere și zbor.

Parfumul acesta vrăjit mă ține strâns și aproape …și mă duce departe. Și eu îl însoțesc, ..dulce umblare printre nori. Mergând de mână cu unduirea lui  îmbătătoare, pășesc mereu ca prima dată pe drum proaspăt de suflet pătruns cumplit de alean neostoit.  Plutesc  astfel în căutare veșnic reaprinsă de mireasmă de vis, adânc inspirată din oceanul  cufundat între veghe și somn, între mine și dorul căutându-se continuu și prin fire de mine,  veșnic îndrăgostit de el însuși, de  tăcuta și magica sa frumusețe.

Ne îndreptăm astfel spre lumi lăsate lunatic în umbră, praguri uitate, ..de tărâm splendid reînmiresmat.