“There is
By my leaning over the precipice
Of your presence and your absence in hopeless fusion
My finding the secret
Of loving you
Always for the first time”
― André Breton
Ne suntem unul altuia regat
de soare zâmbind zării curcubee,
cu raze întinzând cărare lunii
și galbenă albastră odisee…
Ne suntem și destin și căutare,
balanță măsurând prin ceruri ceasuri,
curând-uri strălucind a alinare
sau clipe înverzind popasuri
Baladele și dorurile toate
ne suntem, imn cu vers divin de nouri,
bucata mea de rai și miez de noapte
le-mpart cu tine, respirând ecouri
Castel de umbre îmbrăcat în șoapte
de gând și devenire, locuim,
cu porți oglinzi de stele miazănoapte,
cărare și-adăpost de pas străin
Odăile ascund miracole aprinse
ca nestematele bogate în culori,
sclipind aievea ca ferestrele atinse
de raze coborâte dinspre sori
Grădini și pajiști ne îmbie moale,
petală și polen curat ne suntem,
în nuanțe pur balsamice, regale,
iar orice fir de iarbă, dulce cântec
Ne suntem întâmplare și tain
cernând cu grijă dimineți și seară,
curbând coloana timpului hain,
hrănindu-ne cu ierni și primăvară…
La orizont tărâmul ni se-atinge
cu infinitul cald, al tău și-al meu,
căci firmamentul rege se răsfrânge
ținut în suflet limpede mereu
We radiate a kingdom off each other
of sun that smiles rainbows to the sea,
with rays that lay warm alleys to the moon
a blue and yellow ever winding odyssey…
We are both fate and longing to each other,
a scales that weighs long hours in the skies,
soon-coming moments that shimmer rather
than older seconds that just wear a new guise
The ballads and the chants are all our flight,
each other’s hymn in hazy verse and rhyme,
my piece of heaven and my dream at night
I share them with you, breathing their chime
A castle made of shadows clad in sighs,
whispers of thought and soft becoming, where we live,
with gates like mirrors shining northern skies,
a path and shelter to a stranger, that we give
The rooms hide burning miracles inside,
like gems so rich in colorful deep shades,
sparkling so fine like small unfastened windows
touched softly by forgotten rays
Gardens and meadows lure us far away,
petal and pollen are we, so homely, to each other
in purely balsamic hues and royal sway
and every blade of grass feels like a brother
We are each other’s kingly chance and cheer
sifting with care dear mornings, tender nights,
warping time’s spine sublime, without fear,
feasting on pure winter and spring whites…
On the horizon our realm touches smoothly
a warm infinity, so yours and so mine,
as skylines nobly echo beyond doubt
a land kept close and holy like a shrine
Nic💓le
