Arhive etichetă | adiere

Cruda blândețe

 

„Când iubești, reușești să devii orice lucru al creației.”
– Paulo Coelho

calm

pe alee de gând, pulsând anotimpuri,
îmi pășește discret rostind repetat,

un abur, o ceață,
un nor de cuvinte
tăind adiere, adânc în oftat

și tace, și spune, ca valul
izbește
și vine, și pleacă, spirale
rotește..

 

 

tense

…pe tărâmuri de suflet
trandafirii
brăzdând sinuos
mirări azurii

nu uită, nu iartă, culori
răscolind
se-nalță sublim,  solar
amintind

cum cerul și zarea,
de mână c-o stea,
se-mbracă albastru
cu lacrima mea

 

 

 

De la cer la pământ …sau de la pământ la cer

 

azur

Știți ce mi-a șoptit azurul, ..pardon, scuzați, ..Azurul? Știți ce mi-a spus dlui zilele astea? Păăăi,.. limpede, clar și-un pic împrăștiat în toate zările, cum e el când e cât de cât bine dispus, mi-a murmurat așa dintr-o dată, și blând dar și un pic bosumflat:

“Uf uf, ..dar mult mai trebuie să muncesc pe-aici prin văzduh ca să mă fac și eu, vai și-albastru’ de mine, măcar o țâră observat sau admirat de voi, ăștia ce-mi mișunați printre culori și nori.”

“…cum vine asta?” întreb și eu șovăind.

“Chiar uneori nu mai știu nici ce să mai inventez? Ce forme sau combinații de nuanțe să mai scânteiez și ce fenonene ..fenomenale să mai produc, eu și-ai mei?! Ce eteru’ meu..?

“Măi Azurici, stai un pic așa,” îndrăznii și eu de colo, gâdilită-n amorul propriu ..și personal că Măria Sa Azurul a dat-o așa pe limba mea din senin. “Hai, te-ai mai liniștit, mai ia o gură de boare, așa, ..și luminează-mă. Despre ce-mi strălucești tu mie așa alb-albastru de necaz?”.

“Păi nu vezi? zise el. Nu vezi nici tu, de-acolo de printre-ale tale, că nimeni nu prea mai  vede Azurul din cauza ..copacilor?”

“Vrei să spui, pădurea din cauza …”

“ Tot aia! …Nici nu mai ridicați ochii spre frate-miu ăsta mai mic, dar voinic și inimos,  cu razele lui cu tot! Iar de soră-mea cea făr’de somn și prietenele ei veșnic la petrecerea lor în pijamale nici nu mai vorbesc, ..le vedeți așa poate printre ..luminația pe cale de fir, și asta dacă catadicsiți să ridicați  un pic privirea. Nu mai dați binețe, …nu tu o cafea, un ceai, o vorbă. Doar cu adierile-mi ce mai stați la taclale că, deh n-aveți încotro, alea-s mai băgăcioase și năbădăioase din fire. Doar lor ce le mai spuneți vreo ..două cuvinte. ”

“Hmm.., văd încotro lucești. Ei na, și tu acum, încearcă să-nțelegi. Oameni suntem. Ne luăm cu cele ..omenești. Doar ne vezi de-acolo de la tine din mansardă,  nu?”

“Sincer eu vă zăresc. Doar vă sclipesc și vă pâlpâi de colo colo, de numa’ numa’. Și înțeleg.”

“Păi vezi?!”

“Dar nu pricep.”

“…”

“Nu vreau să pricep. Cum de amicele florile se uită-spre noi scânteind mai tot timpul, iar eu îmi zăresc sclipirile colorate în petalele lor. Prietena iarbă ne reflectă la tot pasul, vecina pădure și megieșii copacii ne dansează-n lumini și umbre, de mai mare dragu’!.. Îmi stă licărirea-n loc de bucurie când îi văd de-aici de la mezanin. Și ne facem semn din fire de rază prin fiecare sclipăt. Iar marea… ce ne mai răsfrânge și radiază…, pe ea chiar te poți baza. O mare doamna! Și ce să mai zic de cumătra zăpadă, nu mai găsesc licăriri să mă exprim!..”

“Mdaa, ..asta cam așa este. Nu zic nu. Mare dreptate mai ai, măi Azuraș măi. Dar uite, reflexiile tale, adierile, culorile, toate  ajung la noi. Le vedem, le prindem în poze, le simțim, le punem în cuvinte. Ne mai și bucurăm de ele, dincolo de “Aaa,.. a răsărit soarele!” și de “Na,.. iar ne usucă vântul azi!” sau de “Ia uite,.. ce nori frumoși!” Fii sigur de asta.”

“Mă bucur s-aud asta, să știi.. Dar nu prea reușim să ne înțelegem foarte clar și deslușit. Poate sunteți prea puțini, împrăștiați prin tot locul. Nu răzbate curat până aici sus. Uite, ceilalți pun petală cu petală, fir cu fir și frunză cu frunză, val cu val și fulg cu fulg ..de străbate până-n cer și înapoi cântecul privirii lor. Străpunge zările și face și cale-ntoarsă provizia mea de azur răsfirată cu dărnicie și reîmprospătată de mărinimia lor.”

“Înțeleg cum stă treba. Și totuși…”

“Deci voi erați cei câțiva răsfirați care se uită așa mai lung în zări, ..mai cu picioarele pe pământ, mai cu capu’n nori, nu? E he he, de-ar fi mai mulți ca voi și mai …generoși, ferice ce-aș fi!”

“Suntem destui, să știi. Deși tot grăbiți, tot pe fugă și tot din când în gând ..cum altfel?”

“Simt cum ..însoresc puțin. În gând nu e rău. Nu e rău deloc. Albastrul mi se-azurește la loc și parcă îmi revin elementele în obraji. Ei, de-acum trebuie să gonesc și eu într-ale mele, dincolo de orizont. Mai am ceva ploi de scuturat pe alte tărâmuri. Hai s-avem senin!”

“Cum dă Azurul, nu? Azurul din suflet…”

“…și mai știi ceva?”

“Ce anume?”

“Ochii din gândul vostru dintotdeauna au fost oglinda noastră ..din urmă. Ne mai azurim noi!”

“Ne mai azurim?!…”

în azur

 

vânt ..cântec de gând

 

 

vânt hoinar, vânt de neoprit

mături drumuri și mângâi trotuare

copacii și iarba de tot i-ai zbârlit,

iar frunzele le-ai scos la plimbare

 

nisipul în forme frumoase-l așezi

și apa unduios tu o  piepteni,

marea cu valuri o îmbrățișezi

de-o veșnicie prieteni…

 

atingi și coline și dealuri și munți

și suflete de om  te respiră,

norii te dansează pe brize, pe frunți,

iar cerul senin te inspiră…

 

cu soarele mare și galben și cald

te joci din inima toată,

iar în sufletul plin al celor ce ard

te rogi adiere curată…