Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna,
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine
M-aș jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aș spune cum te cheamă,
Pătrate negre și pătrate albe
Îmi covârsesc grădina și mi-e teamă
Și uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale
Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii și ca să te sperii
Jur-imprejur priveliști aberante,
Copii fragili ducând părinții-n spate,
Bătrani cu sănii gri de os pe pante
Și albatroși venind spre zări uscate
Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostașii gărzii tale ți se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon și nume de regină
Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci să scapi de toate
Dar tu-nțelegi, de fapt că nu se cade
Să-ti pui în cumpănă întreaga viață,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheață
Neputincioasă, tristă și frigidă
Așa ai fost și apăreai senină,
Dar cel care-a știut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi ești, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o
Lăsand ambițiile de o parte
Ne aruncam în marea nemiloasă
Și-mpreunați, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă
Pe urma vin ceilalți să ne-o distrugă
Și ochii tăi mă caută întruna
Și eu înalț nefericita rugă
Purtand pe tâmple soarele și luna
Și te iubesc cu milă și cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
– Adrian Păunescu
L’Albatros
Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.
À peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.