Chiar nu am nimic de spus,
poate doar ninsoarea..
poate doar dorul
din inima mea
ce cu soare va ninge
ploaie petale de gând
de cuvânt
noian de fulgi căutători
așteptând să atingă
așteptând să se stingă
înlănțuire de moale și alb
și aer prea rece
și multă, foarte multă
lumină
am aflat că a ninge cuvinte
e doar un alt fel de a plânge
..un alt fel de cald
Artă, măiestrie, inspirație, armonie, zbor, alb…
Nebun de alb
Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna,
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine
M-aș jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aș spune cum te cheamă,
Pătrate negre și pătrate albe
Îmi covârsesc grădina și mi-e teamă
Și uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii caută o cale
Prin gări descreierate – accidente,
Marfare triste, vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii și ca să te sperii
Jur-imprejur priveliști aberante,
Copii fragili ducând părinții-n spate,
Bătrani cu sănii gri de os pe pante
Și albatroși venind spre zări uscate
Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostașii gărzii tale ți se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon și nume de regină
Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci să scapi de toate
Dar tu-nțelegi, de fapt că nu se cade
Să-ti pui în cumpănă întreaga viață,
Că nu-s în joc abstractele rocade
Ci sângele ce fierbe sau îngheață
Neputincioasă, tristă și frigidă
Așa ai fost și apăreai senină,
Dar cel care-a știut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi ești, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o
Lăsand ambițiile de o parte
Ne aruncam în marea nemiloasă
Și-mpreunați, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă
Pe urma vin ceilalți să ne-o distrugă
Și ochii tăi mă caută întruna
Și eu înalț nefericita rugă
Purtand pe tâmple soarele și luna
Și te iubesc cu milă și cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
– Adrian Păunescu
L’Albatros
Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.
À peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.
— Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal
…la sfârșit de mai
Această galerie conține 20 de fotografii.
