Arhive etichetă | albastru

O nebunieee ..de stea

 

“You are the sky. Everything else – it’s just the weather.”
― Pema Chödrön

După superba melodie din Pulbere de stele, minunatul Stardust de Neil Gaiman, își face loc aici o mică introducere la  jucăușe versuri, rătăcite de mine printre rânduri și pagini. Hmm, versuri cu prefață? Nu obișnuiesc să, dar aici e  ..nebunieee! Și cum nebunie rimează și cu magie… 🙂  mda, …prefațez, „nebunia de stea” și-a găsit cumva drum pe cărare foită de zor de doarnicol, așa mai la repezeală. Și mai este și …conjugată?! Ce ți-e și cu foiala asta, nu știi niciodată la ce să te aștepți. Foind de zor, multe și mărunte mai pot răsări.

Așadar, versuri șugubețe, scrise acum ceva timp, prin cea lună iulie mai exact,  care și-au ițit dumnealor năsucul cel înstelat și jucăuș, trecut sclipicios prin toate ..persoanele și personajele. 🙂 O mică „nebunie” în versuri care este de dincolo de nori și de flori. Și de ..zbori. Hihi.. chiar așa, ce mai stea conjugatăăă!!!

Povestea ..de stea, îmi amintește acum și de Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Splendidă piesă.

 O nebunieee ..de stea

nebunie de stea
ce-i numai a mea
lucește în geam și mă-ncântă nespus
las totul în urmă și m-avânt după ea
mă desprind de pământ și mă-drept spre în sus

nebunie de stea
ce-i numai a ta
coborând dinspre ape de zbor și uitare
mângâind grele umbre de pași pe cărare
luminând în amurg o purpură  grea

nebunie de stea
ce-i numai a ei
îmbiind-o în noapte din odăi de albastru
trăgând-o în sus cu putere de astru
absorbind-o  duios printre gânduri condei

nebunie de stea
ce-i numai a lui
atingând cu-a ei rază de pur și de șoapte
șuvițe de păr ce flutură șui
sclipind auriu în cea fragedă noapte

nebunie de stea
ce-i numai a noastră
strălucindu-ne viu și bătând în fereastră
străbătând noi tărâmuri de suflet, de cer
transformând ce atinge din pământ în eter

nebunie de stea
ce-i numai a lor
alergând între murmur de viață și vis
fără dor, fără soare, fără ploi, fără nor
doar petale pe cerul albastru închis

Iar nostima melodie, plină de sărutări cu potențial magic ..letal, mi s-a ivit din mers ..și din întâmplare în timp ce foiam pe grăbite alei de ..shopping spree. Deși, eu una chiar nu cred deloc în întâmplare. 🙂 Deci, melodioara, cu privirile ei căutând și către stele, mi s-a lipit aici ..mai mult ca perfect. Oare nu? Oare nu e ea, melodia, plină de o drăgălășenieee.. de dincolo de orice nebunie de stea?! Și de o perfecțiuneee… de dincolo de cuvinte??!! Versuri, rimă și ritm, atmosferă, joacă, ochi-inimioaree.. veseliee.. bucuriee.. copilărie, o frumusețee.. din mult mult sufleeet.. tot tot. O adevărată minuneeeeee?!…

Iar povestea cu eee..-urile din postarea aceasta.. hihi..  comic lucru mai e!!!  Nu întrebați de ceee.. Eu nici măcar nu mi-am propus așa mulți. O fi  de la magieee.. Voi poate deja vedeți stele veeerzi… Scuzeee… 😀

Și, ca să iertați un pic a mea foire, mai adaug și câteva poze. Da’ ce postareeee… Poate poate, vă clătiți ochișorii și încălziți suflețelul cu flori înstelate de august, coborâte colorat de abrupt în final de octombrie recee.. (nu iar.. hihi).

La cât mai frumoasă ..cunună de stele, și cât mai strălucitoare, vă doresc! 🙂

Anunțuri

Dincolo de …cald

 

O ființă mult dragă mie, cu ochi și suflet albastru ocean, mi-a spus odată demult, râzând, că eu aș fi fost ca un fel de cuvântătoare ardere. Pe de o parte, o combustie abrupt de intensă. Pe de alta, ..o lumânare arzând molcom, neîncetat.  A ținut chiar să îmi arate atunci că simte animându-mă  un bizar soi de foc care se aprinde miraculos de repede, dând glas și ființă  unei făpturi ușor agitate care, la cea mai mică atingere de mișcare, intră doar în câteva fracțiuni de secundă într-un fel de viteză întâi a ..ființatului. Ca o îmbrățișare dăruită puțin pripit, uneori cu iz de aiureală și deseori lipsită de orice fel de ezitare.  Sau ca o ploaie neașteptată de vară, rece și cald ..din boare de senin. Și poate ca un surd și prelung suspin dintr-o fățișă căutare de sens. De apropiere și mult ..bine.

După ceva timp de-acum, înțeleg și eu, treptat dar și brusc, ..tot așa cum se cade în cel mai adânc somn, că exist cumva ca un dans, ca un joc. Un joc foc și pară, de ființă puternic însetată de rost. Ca de aer. O creatură cu jar parcă picurat în artere, făcând piruete pe trepte de nori, sărutând stele, mângâind raze de lună, lovind cu creștetul al ..pururea cer și aruncându-se viu ..salturi în gol. Printre zâmbet și lacrimă. Plâns și surâs. Pași încrezători spre înainte sau cuminte mai în lateral. Mulți pași înspre înapoi, printre fărâme de viață, atingeri moi de cuvinte, adiere de flori ..toate de o cumplită frumusețe. Încântător de ..adevărate. Pe un drum liniștit care se întrezărește ca printr-o flacără curată de om pâlpâind tăcut precum o zbatere.  Ardere de dincolo de fluturare de aripi ca de ramuri în vânt, ce neobosit par să se înfrupte, cu mult prea multă bucurie, din aerul plin de culoare și sunet. De lumină și viață. De vis…

warmth

 

De la cer la pământ …sau de la pământ la cer

 

azur

Știți ce mi-a șoptit azurul, ..pardon, scuzați, ..Azurul? Știți ce mi-a spus dlui zilele astea? Păăăi,.. limpede, clar și-un pic împrăștiat în toate zările, cum e el când e cât de cât bine dispus, mi-a murmurat așa dintr-o dată, și blând dar și un pic bosumflat:

“Uf uf, ..dar mult mai trebuie să muncesc pe-aici prin văzduh ca să mă fac și eu, vai și-albastru’ de mine, măcar o țâră observat sau admirat de voi, ăștia ce-mi mișunați printre culori și nori.”

“…cum vine asta?” întreb și eu șovăind.

“Chiar uneori nu mai știu nici ce să mai inventez? Ce forme sau combinații de nuanțe să mai scânteiez și ce fenonene ..fenomenale să mai produc, eu și-ai mei?! Ce eteru’ meu..?

“Măi Azurici, stai un pic așa,” îndrăznii și eu de colo, gâdilită-n amorul propriu ..și personal că Măria Sa Azurul a dat-o așa pe limba mea din senin. “Hai, te-ai mai liniștit, mai ia o gură de boare, așa, ..și luminează-mă. Despre ce-mi strălucești tu mie așa alb-albastru de necaz?”.

“Păi nu vezi? zise el. Nu vezi nici tu, de-acolo de printre-ale tale, că nimeni nu prea mai  vede Azurul din cauza ..copacilor?”

“Vrei să spui, pădurea din cauza …”

“ Tot aia! …Nici nu mai ridicați ochii spre frate-miu ăsta mai mic, dar voinic și inimos,  cu razele lui cu tot! Iar de soră-mea cea făr’de somn și prietenele ei veșnic la petrecerea lor în pijamale nici nu mai vorbesc, ..le vedeți așa poate printre ..luminația pe cale de fir, și asta dacă catadicsiți să ridicați  un pic privirea. Nu mai dați binețe, …nu tu o cafea, un ceai, o vorbă. Doar cu adierile-mi ce mai stați la taclale că, deh n-aveți încotro, alea-s mai băgăcioase și năbădăioase din fire. Doar lor ce le mai spuneți vreo ..două cuvinte. ”

“Hmm.., văd încotro lucești. Ei na, și tu acum, încearcă să-nțelegi. Oameni suntem. Ne luăm cu cele ..omenești. Doar ne vezi de-acolo de la tine din mansardă,  nu?”

“Sincer eu vă zăresc. Doar vă sclipesc și vă pâlpâi de colo colo, de numa’ numa’. Și înțeleg.”

“Păi vezi?!”

“Dar nu pricep.”

“…”

“Nu vreau să pricep. Cum de amicele florile se uită-spre noi scânteind mai tot timpul, iar eu îmi zăresc sclipirile colorate în petalele lor. Prietena iarbă ne reflectă la tot pasul, vecina pădure și megieșii copacii ne dansează-n lumini și umbre, de mai mare dragu’!.. Îmi stă licărirea-n loc de bucurie când îi văd de-aici de la mezanin. Și ne facem semn din fire de rază prin fiecare sclipăt. Iar marea… ce ne mai răsfrânge și radiază…, pe ea chiar te poți baza. O mare doamna! Și ce să mai zic de cumătra zăpadă, nu mai găsesc licăriri să mă exprim!..”

“Mdaa, ..asta cam așa este. Nu zic nu. Mare dreptate mai ai, măi Azuraș măi. Dar uite, reflexiile tale, adierile, culorile, toate  ajung la noi. Le vedem, le prindem în poze, le simțim, le punem în cuvinte. Ne mai și bucurăm de ele, dincolo de “Aaa,.. a răsărit soarele!” și de “Na,.. iar ne usucă vântul azi!” sau de “Ia uite,.. ce nori frumoși!” Fii sigur de asta.”

“Mă bucur s-aud asta, să știi.. Dar nu prea reușim să ne înțelegem foarte clar și deslușit. Poate sunteți prea puțini, împrăștiați prin tot locul. Nu răzbate curat până aici sus. Uite, ceilalți pun petală cu petală, fir cu fir și frunză cu frunză, val cu val și fulg cu fulg ..de străbate până-n cer și înapoi cântecul privirii lor. Străpunge zările și face și cale-ntoarsă provizia mea de azur răsfirată cu dărnicie și reîmprospătată de mărinimia lor.”

“Înțeleg cum stă treba. Și totuși…”

“Deci voi erați cei câțiva răsfirați care se uită așa mai lung în zări, ..mai cu picioarele pe pământ, mai cu capu’n nori, nu? E he he, de-ar fi mai mulți ca voi și mai …generoși, ferice ce-aș fi!”

“Suntem destui, să știi. Deși tot grăbiți, tot pe fugă și tot din când în gând ..cum altfel?”

“Simt cum ..însoresc puțin. În gând nu e rău. Nu e rău deloc. Albastrul mi se-azurește la loc și parcă îmi revin elementele în obraji. Ei, de-acum trebuie să gonesc și eu într-ale mele, dincolo de orizont. Mai am ceva ploi de scuturat pe alte tărâmuri. Hai s-avem senin!”

“Cum dă Azurul, nu? Azurul din suflet…”

“…și mai știi ceva?”

“Ce anume?”

“Ochii din gândul vostru dintotdeauna au fost oglinda noastră ..din urmă. Ne mai azurim noi!”

“Ne mai azurim?!…”

în azur

 

Pic(ă)tura…

 

🙂

un pic de albastru în mare, ..să-i dea o cerească culoare

un pic de galben în soare, ..să hrănească polenul de floare

un pic de roșu în maci…

un pic de verde-n copaci…

 

un pic de aur în zare – orice asfințit iar răsare…

un pic de soare în lună, cu raze de noapte ne..bună

 

un pic de vânt în aripă, ..să simt curaj peste frică

un pic de sânge în vine, ..să lupt pentru mine și tine

 

un pic de suflet în minte, ..să le simt pe toate ca sfinte…

… și să pun mult cald în cuvinte

 

un pic?!… nu e puțin

– e o pic(ă)tură de ..nume divin

strecurată ca din senin,

..cu foșnet fin

de satin,

peste destin…

 

(așa să fie, A…n!)