Arhive etichetă | boare

Sunet de floare..

 

sunet de floare

Îmi freamătă gândul ..culori,
dansează zâmbindu-mă-n soare,
cald dorul mi se scaldă în zori
cu dâre de fragedă boare

Diminețile mele au ochi
și gură și nas ..și-mi respiră
răsărituri de soare și stropi,
noi sfere de rouă senină

Amiezile mele-mi sunt foc
sunt aer și sunet de floare
văpaie de viața și joc
și fragedă fină splendoare

Serile mele sunt vii
sunt calde și blânde și dulci
apusuri portocalii
cu rânduri de nori moi, caduci

Nopțile mele sunt lună
cu stele-n Car Mare vorbind,
șoptindu-și lumină și umbră
petale pe buze iubind

Zilele gri îmi sunt vânt
aleargă, foiesc, se întrec
rotire, zvâcnire, pulsând,
tainic dansând mă petrec

Tremur

 

viu

Tremur a lună, a rază de astru
a moale de vară și vânt
cu brațe de fire
de iarbă senine
cuprind pașii tăi
de cuvânt

Tremur a tine, a zare, a frunză
a boare de toamnă și dor
pășesc pe cărare
chiar de pasul mă doare
îmi e cer, îmi e aer
e zbor

Tremur a nor, a alb, a azur
plutind amintire pufoasă
privire din noapte
covor magic de șoapte
cuprindere
miraculoasă

Tremur a noi, a duios și a cald
a valuri de freamăt și puls
unduire senină
pe mal de lumină
din raze de zâmbete
smuls

Tremur a rouă și darnic văzduh
atingere răscolitoare
pe ramuri de suflet
în inimă umblet
în ochi nesfârșite
izvoare

Cer..

„Cerul este un freamăt, o boare,
o atingere imperceptibilă
în adâncul inimii tale.”
(Vasile Lovinescu)

 

se împrăștie-n jur un strop de azur
ca visele calde să prindă contur
se stinge cu dor, cu magic ușor,
se mângâie blând cu fraged cuvânt
solare priviri pe creste, pe văi,
rituale apusuri în triste odăi
să urci și să zbori furate culori
cu noaptea de mână, ..cu inima zori

away

 

aruncându-se dulce, duios piedestal,
din ochi de oceane albastru cristal
mă-nvie și doare printre unde fierbinți
plutind printre raze somnoroase, cuminți,
o boare de cald ce învăluie zbor
o zbatere pură în sunet de nor
subtilă atingere sublim repetată
un cântec de nai, văpaie curată

un freamăt senin printre holuri cenușă
măturând podele de sumbru și crud
și izbind de perete ușă cu ușă
un sfânt joc zănatec, fantastic, absurd
și se pare că pleci, că te pleci și că ceri
o altă sentință, alt dor, ..un nou drum
cu fraged miros de floare de meri –
privesc în oglindă adânc, ..cer acum

 

De la cer la pământ …sau de la pământ la cer

 

azur

Știți ce mi-a șoptit azurul, ..pardon, scuzați, ..Azurul? Știți ce mi-a spus dlui zilele astea? Păăăi,.. limpede, clar și-un pic împrăștiat în toate zările, cum e el când e cât de cât bine dispus, mi-a murmurat așa dintr-o dată, și blând dar și un pic bosumflat:

“Uf uf, ..dar mult mai trebuie să muncesc pe-aici prin văzduh ca să mă fac și eu, vai și-albastru’ de mine, măcar o țâră observat sau admirat de voi, ăștia ce-mi mișunați printre culori și nori.”

“…cum vine asta?” întreb și eu șovăind.

“Chiar uneori nu mai știu nici ce să mai inventez? Ce forme sau combinații de nuanțe să mai scânteiez și ce fenonene ..fenomenale să mai produc, eu și-ai mei?! Ce eteru’ meu..?

“Măi Azurici, stai un pic așa,” îndrăznii și eu de colo, gâdilită-n amorul propriu ..și personal că Măria Sa Azurul a dat-o așa pe limba mea din senin. “Hai, te-ai mai liniștit, mai ia o gură de boare, așa, ..și luminează-mă. Despre ce-mi strălucești tu mie așa alb-albastru de necaz?”.

“Păi nu vezi? zise el. Nu vezi nici tu, de-acolo de printre-ale tale, că nimeni nu prea mai  vede Azurul din cauza ..copacilor?”

“Vrei să spui, pădurea din cauza …”

“ Tot aia! …Nici nu mai ridicați ochii spre frate-miu ăsta mai mic, dar voinic și inimos,  cu razele lui cu tot! Iar de soră-mea cea făr’de somn și prietenele ei veșnic la petrecerea lor în pijamale nici nu mai vorbesc, ..le vedeți așa poate printre ..luminația pe cale de fir, și asta dacă catadicsiți să ridicați  un pic privirea. Nu mai dați binețe, …nu tu o cafea, un ceai, o vorbă. Doar cu adierile-mi ce mai stați la taclale că, deh n-aveți încotro, alea-s mai băgăcioase și năbădăioase din fire. Doar lor ce le mai spuneți vreo ..două cuvinte. ”

“Hmm.., văd încotro lucești. Ei na, și tu acum, încearcă să-nțelegi. Oameni suntem. Ne luăm cu cele ..omenești. Doar ne vezi de-acolo de la tine din mansardă,  nu?”

“Sincer eu vă zăresc. Doar vă sclipesc și vă pâlpâi de colo colo, de numa’ numa’. Și înțeleg.”

“Păi vezi?!”

“Dar nu pricep.”

“…”

“Nu vreau să pricep. Cum de amicele florile se uită-spre noi scânteind mai tot timpul, iar eu îmi zăresc sclipirile colorate în petalele lor. Prietena iarbă ne reflectă la tot pasul, vecina pădure și megieșii copacii ne dansează-n lumini și umbre, de mai mare dragu’!.. Îmi stă licărirea-n loc de bucurie când îi văd de-aici de la mezanin. Și ne facem semn din fire de rază prin fiecare sclipăt. Iar marea… ce ne mai răsfrânge și radiază…, pe ea chiar te poți baza. O mare doamna! Și ce să mai zic de cumătra zăpadă, nu mai găsesc licăriri să mă exprim!..”

“Mdaa, ..asta cam așa este. Nu zic nu. Mare dreptate mai ai, măi Azuraș măi. Dar uite, reflexiile tale, adierile, culorile, toate  ajung la noi. Le vedem, le prindem în poze, le simțim, le punem în cuvinte. Ne mai și bucurăm de ele, dincolo de “Aaa,.. a răsărit soarele!” și de “Na,.. iar ne usucă vântul azi!” sau de “Ia uite,.. ce nori frumoși!” Fii sigur de asta.”

“Mă bucur s-aud asta, să știi.. Dar nu prea reușim să ne înțelegem foarte clar și deslușit. Poate sunteți prea puțini, împrăștiați prin tot locul. Nu răzbate curat până aici sus. Uite, ceilalți pun petală cu petală, fir cu fir și frunză cu frunză, val cu val și fulg cu fulg ..de străbate până-n cer și înapoi cântecul privirii lor. Străpunge zările și face și cale-ntoarsă provizia mea de azur răsfirată cu dărnicie și reîmprospătată de mărinimia lor.”

“Înțeleg cum stă treba. Și totuși…”

“Deci voi erați cei câțiva răsfirați care se uită așa mai lung în zări, ..mai cu picioarele pe pământ, mai cu capu’n nori, nu? E he he, de-ar fi mai mulți ca voi și mai …generoși, ferice ce-aș fi!”

“Suntem destui, să știi. Deși tot grăbiți, tot pe fugă și tot din când în gând ..cum altfel?”

“Simt cum ..însoresc puțin. În gând nu e rău. Nu e rău deloc. Albastrul mi se-azurește la loc și parcă îmi revin elementele în obraji. Ei, de-acum trebuie să gonesc și eu într-ale mele, dincolo de orizont. Mai am ceva ploi de scuturat pe alte tărâmuri. Hai s-avem senin!”

“Cum dă Azurul, nu? Azurul din suflet…”

“…și mai știi ceva?”

“Ce anume?”

“Ochii din gândul vostru dintotdeauna au fost oglinda noastră ..din urmă. Ne mai azurim noi!”

“Ne mai azurim?!…”

în azur