“So you intend to go through life never loving anyone? Just … things?”
“No. I’m looking for something more.”
“More than love?”
“Yes.”
“Is it not arrogant to think you deserve more, Khalid Ibn al-Rashid?”
“Is it so arrogant to want something that doesn’t change with the wind?
That doesn’t crumble at the first sign of adversity?”
“You want something that doesn’t exist. A figment of your imagination.”
“No. I want someone who sees beneath the surface-someone who completes the balance. An equal.”
“And how will you know when you’ve found this elusive someone?” Shahrzad retorted.
“I suspect she will be like air. Like knowing how to breathe.” ― Renee Ahdieh, The Wrath and the Dawn
Prin mijloc spirală de calm și de cer
rotește un soare cu murmur de joc,
cu fluturi mirare din galben fierbinte,
și roșu aprins
cu freamăt de foc
cu aripi de cald el mângâie trecerea
și boabe de rouă îi suflă sclipirea,
a verde curat șoptește simțirea,
iar mugurii, florile…
a aer pictat
polen și petale și nuanțe oracol…
și tot nu pot pune albastrul la loc,
doar curgerea sete, destin și miracol
îl poate rescrie
din murmur de joc
Through spiraling centers of stillness and skies a whispering sun all smiles at play sends butterflies flying from sizzling yellow,
through searing red and orange seams’ sway
with wide wings of warmth it covers its shrine and dew drops so tiny reflect its sweet gleaming, in pure deep green all life seems to rhyme,
and buds, bloom and blossoms… in deep painted dreaming
the pollen and petals and oracle hues… and still they can’t see the blue brightness’ way, just endlessly destined, the miracle muse
“Time passes. I drift in and out.
As if I cease to be, until I remember to exist again.” ― Johnny Rich, The Human Script
Să-mi zbor căutarea, să o avânt
lăsând o dâră de stele,
de gânduri ca fluturii,
ca roiul de aripi,
printre șoapte ușoare
sau grele
Să-mi vântur surâsul, să mi-l culeg
dintre frunze de tine și raze,
de printre sclipiri de rouă
și soare,
de nuanțe scăpărând a
turcoaze
Să pășesc apoi coborând trepte albe
ca din vise catifea și senin,
ca pe clipe-nșirate
pe secunde de nor
în șirag tresărind
opalin
Să mă scutur de lacrimi ca de stropii de ploaie
așternându-mi mirare și drum,
cu suspin și tăcere
și zâmbet stingher,
picurându-mi va fi
în acum
To kindle my quest and then to release it
leaving a trail of moons,
of thoughts like butterflies,
like a bevy of wings
through whispers off key
or in tune
To beam my smile and then suddenly find it
among leaves of you and of rays,
among sparkling dew beads
and sun shine,
through hues that glitter,
through haze
To climb then slowly along pearly steps
as if from a silk dream serene,
as if stepping on moments,
on fleeting cloud seconds
in a string that gleams
opaline
To shake off the tears like trickling raindrops
penning a tale on my brow,
with a sigh and blue silence,
and a stare so shy
dripping will be
in the now
“The breath of life is in the sunlight
and the hand of life is in the wind.” ― Kahlil Gibran, The Prophet
Dintr-un puf de păpădie
au țășnit stele o mie
și-au pornit nenumărate
zburând căi întortocheate…
au călătorit minune
atingând un ochi de lume,
un abis, o căutare,
alb de lună, rod de soare,
suflet, inimă fierbinte
respirând doar clipe sfinte
aer moale și culoare
vis aievea, sărbătoare
bucurie și durere
slăbiciune și putere…
Lacrima nevinovată
ca o undă minunată
și-a croit drum spre lumină
din pământ prin rădăcină,
a urcat a mult albastru
rătăcind drumul spre astru
picurând geană, obraz
în mărgele de topaz…
printre degete de nor
printre freamăte de dor
printre vuiete de minte
din tăcere și cuvinte
prin felii de-ntunecare
viu suspin și vindecare…
Cântec, soare, simfonie
dintr-un puf de păpădie…
From soft dandelion fluff stars exploded in a puff and they soon began ascending winding breezes never ending…
and they floated like a wonder touching realms torn asunder, depths of days, blue highs, green lows greeting every gust that blows soul and heart of April, May breathing only heavens’ sway mild dance and inspiration flight so far, a celebration joyous laughter, tender longing, wistful calling and responding…
Tears’ crystal, clear and pure like a ripple’s calming cure made its way towards the light from the earth’s roots’ bitter night, climbing steps of fog and sky finding sunny ways on high drifting long on cheeks and lashes weeping pale filmy dashes…
through seeds’ fingers’ pearly brushes through kind eyes’ inquiring rushes through the mind’s roaring noise to the silence and the poise, through the darkness’ rueful slices soothing sigh and balmy brightness…
Song and sun caress enough from sweet dandelion fluff…
***
Provocare plutitoare marțea aceasta,
Lovely challenge this Tuesday on Dutch goes the Photo!
Improbabilul azi
vag estompându-se
printre raze de mâine
un probabil
țesându-se
astfel
conturându-se,
în poate și trebuie
treptat îmbrăcându-se…
neclar improbabilul
dizolvăndu-se-n mers
dar
luând ceața din pași
și dându-le
sens
The unlikely today
smoothly fading away
when tomorrow’s fresh ray
sweetly comes into play
and perhaps come what may,
and happen what must,
serene golden dust…
and the fuzzy unlikely
just wanders astray
still,
keeping misgivings
and sameness
at bay
Probabilul este deja în improbabil. Ca și posibilul în imposibil. În alcătuirea cuvintelor, mă refer, este acolo, la vedere. În substanța lor deja.
„Oare care este probabilitatea ca asta… sau asta să se întâmple?” ne întrebăm totuși. Șansele? Gândim, socotim…
Deși s-ar spune că, probabilitatea ca ceva să se întâmple sau nu este… probabilitatea pe care i-o dăm chiar noi?
Noi observăm sau nu, ne place sau nu, credem, alegem, visăm sau nu, o direcție… un sens, un parcurs. Sau nu. Noi ajustăm ușor setările. Navigăm. Prin ceea ce pulsăm?
Deci măsura întâmplării, sau a neîntâmplării, a ceea ce poate sau trebuie să fie este înăuntru? Iar numitorul comun, dirijorul, maestrul de ceremonii, ghidul sau însoțitorul, harta însăși… se pare că ne poate fi doar ceea ce simțim?
Un mic sau un mare „cred asta” sau cealaltă, nuanțe zeci în inimă mereu. În puls. Cumva, undeva o voce, o șoaptă vag auzită. În formă de sămânță, apoi de rădăcină… sau tulpină, boboc… sau petale deja. Uneori doar ceva vag schițat fluturând în adâncuri, alteori clar conturat dominând peisajul. Dar oricum ar fi… acel ceva este.
Din care este poate încolți un alt este, și un altul, și altul…
…firul poveștii a ceea ce simțim. În fiecare celulă din noi, aproape palpabil, vorbindu-ne.
Și-n pași apoi ni se-mpletește șnurul minune a ceea ce facem. Din gând în gând în gând…
Palpabil și totuși inefabil, când vrem să povestim, nu putem să coborâm în cuvinte.
Inexprimabil, formidabil… se pare că probabilul ne este…
…chiar înainte de a ne fi.
The likely already exists in unlikely. Like the possible in impossible. In the words themselves, I mean, in their substance. There already, in plain sight.
„How likely is this or that to happen?” we ask ourselves though. „The odds, what are they, the chances?” We think and we reckon…
Still, it may just be that, the probability for something to happen or not is… the very probability that we give it ourselves? Aware or unawares.
We notice or not, like it or not, believe, choose, dream it or not. A direction, a sense, a feel… Almost like adjusting settings slightly? Adjusting sails. Through the way we throb? What pulsates within us?
So is it that the measure of what may or must be happening is inside us? And the common denominator, the conductor, the master of ceremonies, guide or companion… the map itself seems it can only be what we feel?
A little or a big „I believe this” or that or the other, hidden hues always there inside our heart. Our pulse. Somehow faint or strong, a voice in there or a whisper always making itself heard. As a seed or a root… then a stem, a bud.. or petals already. Sometimes just vague flutters, some other times clear outlines across our soulscape. But in any case, seems there.
From which there can spring another there, and another, another…
… the story thread of what and how we feel. In every cell of our body, almost palpable, talking to us.
And then the stream of what we do is woven into our steps, thought from thought, feeling from feeling…
Palpable but ineffable, if someone asks, we cannot really descend into words much or well.
Unutterable, unbelievable… the fuzzy unlikely seems to become the mellow likely…
…probably even before we spell like.
“Sometimes we need a wise guide to peel back the ceiling of our lives to remind us that infinity never places any limits on our skies.” ― Curtis Tyrone Jones
