roz | doar nicole...

se coc cireșele în lume
cireșii roz parcă-s în spume
alei, arcade, nuanțe de cald
pierdute pe fundal smarald

cu muguri mici, mai deși, mai rari,
cu flori pufoase, alb-roz miri solari,
ai vrea să poți să le cuprinzi
în suflet cumva să ți le-aprinzi
ca un buchet de roz tinerețe
de o nespusă frumusețe…

privind pierdut cea roz lumină
presimți cireașa din tulpină
urcând în mugur și în floare
furând dulceața de la soare,
iar perfecțiunea de regină
din viu pământ și rădăcină…

și înțelegi de ce admiri
cireșii roz ca niște miri
între pământ și cer senin
același blând și cald destin
cu pașii pe pământ pășind
și fruntea sus pe cer lucind

așa cireșele se coc
oprind cer și pământ în loc…

: cireșii

cu pasul ei fin și mirosul de crud,
se strecoară ușor pe poteca de ud
și se-oprește să mai schimbe câte o vorbă
cu a iernii crăiasă ce-are fulgii în tolbă

împrăștie raze călduțe de soare,
presară petale cu blândă culoare,
tresare în mugurii verzi din grădină,
pulsează în suflet senină lumină

în ochii săi calzi este mult roz și verde
cu dulce culoare ușor să dezmierde,
s-atingă cu aer proaspăt și fin
de la colțul de iarbă la cerul senin

mai are puțin în ușoara-i plimbare
și cu vara măiastră se-ntâlnește în cale,
lăsându-i în grijă natura-nflorită
cu picuri de soare ușor poleită…

cu fluturi și flori ce așteaptă cuminte
să se joace șăgalnic pe-o rază fierbinte,
să crească, să zboare în a noptii răcoare
cum crește și zboară a vieții splendoare…