“The deeper magic always comes, in the intense sorcery of your inner silence.” ― Curtis Tyrone Jones
februarie tace,
cu fir de târziu
rotește și cerne
secunde
cărările-s noi,
împletite-s cu umbra
ce-atinge, arată,
ascunde
culorile nu-s
aprinse, nici raze
nu murmură cântec
sau veste
doar ramuri întinse,
cupolă și cer
spun vremii a vieții
poveste
din dor și-ntuneric
șoptește un ieri
tăcându-și lui însuși
tăcerea
cu zvon de lumină
prin fir de târziu
un azi își trimite-
adierea
the moments keep silent, a long thread of lateness is spinning and sifting the tiding the pathways are new, woven with shadow that touches, revealing, hiding
the colors are not yet ashine, nor do rays murmur a song or a rhyme, just branches outreaching, a dome and a sky tell time of life’s winding chime
from longing and darkness a yesterday’s shimmer sending a sheltering calm with its warm dash of brightness through the long thread of lateness bringing tomorrow’s deep balm
E
raccontano che lui si trasformò
in albero e che fu per scelta sua
che si fermò
e stava lì a guardare la terra partorire fiori nuovi
così fu nido per conigli e colibrì
il vento gl’insegnò i sapori di
di resina e di miele selvatico
e pioggia lo bagnò
la mia felicità – diceva dentro se stesso –
ecco… ecco…
l’ho trovata ora che
ora che sto bene
e che ho tutto il tempo per me
non ho più bisogno di nessuno
ecco la bellezza della vita che cos’è
„ma un giorno passarono di lì due occhi di fanciulla due occhi che avevano rubato al cielo un po’ della sua vernice”
e sentì tremar la sua radice
quanto smarrimento d’improvviso dentro sé
quello che solo un uomo senza donna sa che cos’è
e allungò i suoi rami per toccarla
capì che la felicità non è mai la metà di un infinito
ora era insieme luna e sole
sasso e nuvola
era insieme riso e pianto o soltanto
era un uomo che cominciava a vivere
ora era il canto che riempiva la sua grande immensa solitudine
era quella parte vera che ogni favola d’amore
racchiude in sé per poterci credere.
(song lyrics inspired from Herman Hesse’s fairy tale, „Piktor’s Metamorphoses”)
“Every time you name yourself, you name someone else.” ― Bertolt Brecht
Când stelele-ți surâd a tine
și a soartă,
a căutare vie
din colț
de asfințit,
tu uită-te la mute
răsfrângeri în oglinda
în care dimineața,
șoptindu-ți,
s-a topit
Din ape-ndepărtate, cu nuanțe
în privire,
blând vântul te ascultă
și-ți unduie
culoarea,
doar tu să-ți lepezi umbra
din freamăte de noapte
și inspirând sclipire
să luminezi
cărarea
When starry skies start smiling at you and fuzzy fate, of burning search from corners of sunrise and sundown, you look at muted echoes, reflections in the mirror in which inspired mornings have cleared off your frown
From waters far away, with hues in their eyes, the mild wind still listens and sends to you its flutter, for you to shed your shadow from nights’ surreal darkness and breezily to shine, to softly light your color
Strălucire matinală portocalie, dintr-un soare rostogolindu-se peste pași sinuoși de septembrie.
Orange morning glow, the sun tumbling over winding September steps.
O dublă provocare astăzi, și chiar pe gustul meu, Strălucire și Umbre, la mine împletite cu petale și rouă surprinse într-o dimineață de-nceput de toamnă. Și cu soare și lună… cunună peste zi.
Mereu fascinant… cum lumina îmbrățișează penumbra, iar penumbra adâncește lumina. O strălucește.
Lăcrămioare dulci și albe, desigur. De vis diafan. Dar cum a fost… ei bine, poveste sinuoasă și lungă. Deci povestesc. Pentru că, atunci când a venit vremea ședinței foto de weekend timpuriu, nu prea voiau minunatele și finuțele să-mi stea „lacrimă” de poze și pace. Și tace, și face…
…că n-am avut încotro și-a trebuit, eu și-aparatul, să ne tot dăm și dansăm pe după tulpinițe, după cer, după frunzele late și prelungi, în cercetare de mărgeluțe de alb. Florile, mici micuțe mititele… ia-le de unde nu le zăream, și iar pace. Ba după frunze, deci umbre, ba doar vreo câteva bobițe dese de o tentă verzuie…
Pentru că anul trecut arătau fix așa! Mă credeeeeți?! Fără ca eu să fi făcut nimic nimicuț atunci. Era prima dată când le fotografiam, ca să nu zicem că norocul începătorului e-un simplu mit. Plus… uf, lumina soarelui. Iar florile n-aveau nici urmă de boboc atunci. Pe când acum… primăvara bobocilor. 🙂
Și, am încercat. Să le-aranjez, și rearanjez, prima dată-n viață când gâdil și dezmierd fir cu fir din câteva buchețele, ce mai. Și s-a văzut treaba că… ba. Au stat și-anume foarte, și exact, cum au vrut dumnealor! Mai ales și dacă le-atingea câte-o pală de vânt, chiar le zmucea uneori, nevinovată săraca, pala, ce pot să zic. Ce treab-ar fi putut avea ea cu foiala mea, și ea destul de zbuciumată. Pe lângă perdea, pe sub nori iute trecători, printre raze care parcă jucau șotron, v-ați ascunseles și puțin sârba pe răbdarea mea dată fiiin, fin prin răzătoare. Cât pe ce vaza mea albastră cu margine de auriu să-și ia zborul. Și asta-i. 😊
Și totuși, lăcrămioarele. Puțin zăpăcite, puțin zălude, chiar zănatice în anumite momente, ițind câte-un bob, sau câte-un ghioc, în toate colțurile pozelor mele căutătoare de unghi favorabil. De compoziție. De încadrare, expunere… vezi de nu! Că le tot „șopteam” printre click-uri… „hai, stați și voi de la mama natură puțin, n-așteptați să vă cânt și descânt eu, vă rooog! N-am toată ziua la dispoziție. Compoziție, indispoziție…” : )) Deși apoi, pe ecranul monitorului, concluzia pufoasă: oricum le-aș fi pozat, tot frumos ar fi lăcrimat și luminat. Ei, poate ceva mai din ceață, dar au cooperat până la urmă, cumva cumva. Probabil văzând atâta strădanie, dans, joc de umbre, de pași, de zoom… nu și-au ieșit din cuvânt de lăcrămioară sinceră și transparentă, oricum a fost spectacolul de raze și vânt, sau avânt, cu elan muncitoresc… și de-aproape-ntâi mai. 🙂
Iar eu, în semn de recunoștință, mi-am spus… mersi atât de mult de subiect! Fie ploaie, fie soare, fie viscol, sunt un subieeect… din punctul meu de vedere, pot ține loc și de predicat, și de atribut… ceva orice, dar la vocativ:
„Lăcrămioarele, ce bine… încă o dată magia a prins puțin glas!”
(This here, is not a word for word, or line by line, translation of the above Romanian version of this post. It is an idea-by-idea attempt at depicting the same thoughts and feelings, the same experience. Or perhaps, a thought by thought description, or feeling by feeling… An interpretation, that is. Thank you! )
Lily of the valley, certainly, it’s not April without them. Like a spring dream, so suave. But the flutter and flight „backstage”, so to say, oh dear. Let me tell you. 🙂
For one thing, what crossed my mind when I proceeded to photographing the lovely lily of the valley this weekend, well, it really was like… „What on earth, for April’s sake (the month I mean)! These sweet little things, no way are they going to… strike a pose! For me and my camera, no…” Meaning, just look at them, fluffy bells, ruffled and a bit messy, plus the playful shadows… Their slim little stems, elegant slender leaves, the cute teary flowers… so tiny (by the way, the name of the flower in Romanian is „lăcrămioară” meaning „little tear”, well…) and this year, mostly light green buds. Even tinier. I had to try and find secret ways, shortcuts to capture their warm charm, at least a cute bit.
Because last year they looked just like this, really. Can you see any buds there?! Not really, no. And I didn’t do much then, not at all. All this, making it somehow clear that beginner’s „luck” may not be just a myth. On the other hand, this April, totally different experience, and frisky.
So I took the photos as it was, this weekend, several sessions, so to say… gusts of wind through the curtain, April sun playing hide-and-seek, maybe even hopscotch… rays like in a swift dance through the clouds, couldn’t make out the direction of the spring breeze too well either… and at the same time, like heaven was breaking loose on my balcony. The little droplets and dashes of white magic shining like nothing else! Well, „tough” endeavor, but funny. I was afraid my blue vase with a thin golden rim would simply take off and vanish into thin air, just like that. 😊
So, there you go, the spectacular lily-of-the-valley this year, looking playful, also serene… never seeming to mind my ruckus and fuss all around them, my to-and-fro. Simply showing their cute little heads in any corner of my poor photos, no matter the angle, the rays, the shadows, the exposure… What can I say, they finally did „cooperate”, I must admit, though more with my brave new Nikon than with me, in spite of my occasional whispers or muffled requests accompanying the clicks, sounding something like… „Come on, dear ones, work with me, shine clearly, let me find the right corners, the right light, composition…” On the pc monitor, the fluffy conclusion: quite content, and realizing that no matter the strife, they would still look nice, though a blurry kind of nice, yes. Well, after all, they are wonderful flowers, aren’t they? They must have sensed all my dance and prance, and so tried to keep some spring promise that they would look nice in the pictures, and my working zeal, too, well… the 1st of May is pretty close anyway. 🙂
And as a sign of gratitude, I said… thank you for such a subject! No matter the weather, the sun, the wind or the rain, they are a lovely subject, that I think can find work as a predicate, an attribute… someway somehow, and the sentence… is in the vocative:
„The tiny white wonders… like casting a little magic spell again!”
“There are certain half-dreaming moods of mind in which we naturally steal away from noise and glare, and seek some quiet haunt where we may indulge our reveries and build our air castles undisturbed.”
― Washington Irving, The Legend of Sleepy Hollow and Other Stories
Și… v-am umplut duminica de lăcrămioare, știu. De aceea, dacă este festin, atunci să fie… atașez și o melodie. Cu lăcrămioare dulci și albe, desigur.
😊😊/
And…. I filled your Sunday with my lily-of-the-valley adventures, I know. What can I say, I’m adding a nice tune and video, too. With sweet white flowers, certainly.
doar nicole... 