Arhive etichetă | voice

Spring Quotograph… and the fuzzy unlikely

 

 

Improbabilul azi
vag estompându-se
printre raze de mâine
un probabil
țesându-se

astfel
conturându-se,

în poate și trebuie
treptat îmbrăcându-se…

neclar improbabilul
dizolvăndu-se-n mers
dar
luând ceața din pași
și dându-le
sens

 

The unlikely today
smoothly fading away
when tomorrow’s fresh ray
sweetly comes into play

and perhaps
come what may,

and happen what must,
serene golden dust…

and the fuzzy unlikely
just wanders astray
still,
keeping misgivings
and sameness
at bay

 

Probabilul este deja în improbabil. Ca și posibilul în imposibil. În alcătuirea cuvintelor, mă refer, este acolo, la vedere. În substanța lor deja.

„Oare care este probabilitatea ca asta… sau asta să se întâmple?” ne întrebăm totuși. Șansele? Gândim, socotim…
Deși s-ar spune că, probabilitatea ca ceva să se întâmple sau nu este… probabilitatea pe care i-o dăm chiar noi?
Noi observăm sau nu, ne place sau nu, credem, alegem, visăm sau nu, o direcție… un sens, un parcurs. Sau nu. Noi ajustăm ușor setările. Navigăm. Prin ceea ce pulsăm?
Deci măsura întâmplării, sau a neîntâmplării, a ceea ce poate sau trebuie să fie este înăuntru? Iar numitorul comun, dirijorul, maestrul de ceremonii, ghidul sau însoțitorul, harta însăși… se pare că ne poate fi doar ceea ce simțim?
Un mic sau un mare „cred asta” sau cealaltă, nuanțe zeci în inimă mereu. În puls. Cumva, undeva o voce, o șoaptă vag auzită. În formă de sămânță, apoi de rădăcină… sau tulpină, boboc… sau petale deja. Uneori doar ceva vag schițat fluturând în adâncuri, alteori clar conturat dominând peisajul. Dar oricum ar fi… acel ceva este.
Din care este poate încolți un alt este, și un altul, și altul…
…firul poveștii a ceea ce simțim. În fiecare celulă din noi, aproape palpabil, vorbindu-ne.
Și-n pași apoi ni se-mpletește șnurul minune a ceea ce facem. Din gând în gând în gând…

 

Palpabil și totuși inefabil, când vrem să povestim, nu putem să coborâm în cuvinte.

Inexprimabil, formidabil… se pare că probabilul ne este…

…chiar înainte de a ne fi.

 

The likely already exists in unlikely. Like the possible in impossible. In the words themselves, I mean, in their substance. There already, in plain sight.

„How likely is this or that to happen?” we ask ourselves though. „The odds, what are they, the chances?” We think and we reckon…
Still, it may just be that, the probability for something to happen or not is… the very probability that we give it ourselves? Aware or unawares.
We notice or not, like it or not, believe, choose, dream it or not. A direction, a sense, a feel… Almost like adjusting settings slightly? Adjusting sails. Through the way we throb? What pulsates within us?
So is it that the measure of what may or must be happening is inside us? And the common denominator, the conductor, the master of ceremonies, guide or companion… the map itself seems it can only be what  we feel?
A little or a big „I believe this” or that or the other, hidden hues always there inside our heart. Our pulse. Somehow faint or strong, a voice in there or a whisper always making itself heard. As a seed or a root… then a stem, a bud.. or petals already. Sometimes just vague flutters, some other times clear outlines across our soulscape. But in any case, seems there.
From which there can spring another there, and another, another…
… the story thread of what and how we feel. In every cell of our body, almost palpable, talking to us.
And then the stream of what we do is woven into our steps, thought from thought, feeling from feeling…

 

Palpable but ineffable, if someone asks, we cannot really descend into words much or well.

Unutterable, unbelievable… the fuzzy unlikely seems to become the mellow likely

…probably even before we spell like.

 

“Sometimes we need a wise guide to peel back the ceiling of our lives to remind us that infinity never places any limits on our skies.”
― Curtis Tyrone Jones

 

O temă specială săptămâna aceasta,

 

Nice topic this week on the Daily Post,

Weekly Photo Challenge – Unlikely

 

 

 

Meșteșugul ..de miercuri (no. 4 – recitind Walt Whitman)

 

Filmul Cercul poeților dispăruți, cu atmosfera sa oarecum magică și viziunea ..abruptă pe care o oferă, m-a făcut de multe ori să mă gândesc serios la modul în care alegem să ne „educăm” copiii.

Ar fi splendid ca niciodată să nu ne scape din vedere faptul că educația s-ar cuveni să îi ajute pas cu pas pe cei tineri să-și descopere propria ființă ( cu toate cele ale ei, neetichetate în vreun fel), să își dea seama cât mai exact și cât mai din timp cu putință ceea ce simt ei înșiși cu adevărat și să învețe în cele din urmă să gândească pe cont propriu.

Dacă ar fi ..să fie așa, oare cum ar arăta lumea în care trăim?!…

xxxx

The somehow magical atmosphere in  Dead Poets Society ( with Robin Williams, Ethan Hawk and Robert Sean Leonard)  and the abrupt perspective it offers has always succeeded in making me think seriously about, ..consider and reconsider, the way we choose to “educate” our children.

I really wish we could keep in mind the idea that education should only be about learning to think and feel for yourself.

I wonder what this world would look like if we did?!…

 

 

a nice funny scene about „your own walk”…

and a scene about ..believing and solidarity.

 

There are certainly other fine scenes about..

..living in the moment,

 

„looking at things in a different way”, „considering what you think” and „finding your own voice”

and Walt Whitman,  „a crazy mad man”, sounding his „barbaric yawp over the rooftops of the world.” (Song of Myself, in Leaves of Grass, 1891-2).

 

All this has really given me food for thought many times! Not only concerning school and education, of course, but regarding everything our world is ..or can be.