„Dacă nu mi-aş fi creat lumea mea,
acum poate aş fi pierdută
în lumea altora.”
– Anaïs Nin
Culorile începutului de septembrie susură toate a lumină împăturită cald și adânc ca de printre umbre de ceas. O lumină blândă și ascunsă.
O lumină radiind ca un ecou…
…ca o strălucire crescută treptat și eliberată într-un târziu dintr-o îmbrățișarea îndelungă și amețitoare a soarelui de vară.
Ca din netimp.
Această lumină îmbracă uneori clipele într-o febrilă căutare. O călătorie. Un drum.
Iar unele clipele capătă brusc un alt nume.
Ele s-au desprins abia simțit din bătaia orologiului din turnul cu ceas… s-au eliberat și au plutit peste tot. S-au împrăștiat nestingherite.
Unele, neștiutoare încă de libertate, s-au izbit puternic de frunze, de acoperișuri vechi, de ferestre și ziduri… sau de părul și obrajii oamenilor alergând în neștire peste tot, făcându-i să își amintească, fie și pentru câteva secunde.
Altele, îndelung captive unor zile de ieri, au căzut pierdut pe bănci, pe trotuare… s-au lovit de asfaltul încă amintind de fierbintele aerului topind parcă trecerea. Deformând-o.
Sunt toate de-acum niște clipe rătăcite. Clipe singure. Clipe fără glas.
Clipe care nu vor mai intra niciodată în hora timpului așa cum îl știau. În cerc.
Clipe care sunt parte de-acum doar dintr-un eter ascuns al zilelor. Dintr-o ploaie de o crudă blândețe a chintesențelor. Dintr-un paradis răsturnat.
Parte dintr-un curcubeu frânt abrupt, în care culorile și-au uitat menirea… au explodat și strălucesc doar a ardere.
A aprins.
Mocnesc toate ca aerul dintr-o încăpere în care cineva a uitat o lampă aprinsă-ntr-un colț. O pulbere fină de praf joacă acum uitat printre razele lumini târzii. O fac cunoscută, deși în zadar.
Veșnicul și răbdătorul timp cheamă uneori aceste clipe înapoi. Le strigă pe nume, le ademenește. Își spune că desigur le-ar putea reînnoda la loc în fir. Le-ar putea reîmpleti liniștit printre zile, printre ore, minute… iar și iar. Le-ar mai da un sens.
Însă clipele nu îl mai pot auzi.
Ele s-au rupt. Au explodat neajungerea. Plămada lor e singurătatea acum. Pulsul lor e al netimpului. Al necuprinderii.
Acele orologiului nu le mai pot număra… cadranul nu le mai încape.
Numai lumina le mai poate reverbera… doar ea le mai aude trecerea.
Rostogolirea.
La cumpăna dintre lumi, clipele uitate își pot regăsi uneori menirea. Pot prinde din nou un firav glas.
Auriul luminii le poate auzi atunci. Murmurul lor… al clipelor rostogolindu-se mereu fără de timp, se reflectă atunci în toate. Licărește, soarbe…
…iar cântecul lor pare să reîntregească orizontul neinfinitului. Să îi pună la loc bucăți întregi de anotimp. De cer și de reamintire.
Dar curgerea își urmează cursul.
Doar clipele evadate și rostogolindu-și amara desprindere poartă nostalgia unei treceri… și a unei sosiri.
Ele clipesc suspendate, căzând uneori ca o ploaie de stele aurii. Ca o tăcere. Ca un suflu de netimp…
…în inima toamnei.
Nicole
Doar Nicole... 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.