“Love is like a season, it ebbs and it flows, sometimes we’re like Summer, Fall and Winter, but it’s Spring that I long to know.” ― Anthony T. Hincks
Raze alene ating pervazul de lemn,
încet îl cuprind în treceri de cald și lumină
și umbre de tine țesând
îmbracă stingher
etern labirint în suflet cu-o voce străină
Din cântecul vechi al căderii și uimirii că-mi ești
răsar aievea noi trepte și o nouă cărare,
Din clopote grele-mi răsună
a vreme și rost,
un magic senin și curat din zori de chemare
Visând am ascultat și infinită-mi părea clipa…
Fereastra gândurilor zăvorâtă îmi era,
dar s-a deschis în vânt
și ploaia rece
căzând ascuns în noapte albastru mă chema…
De ce-ai strigat? Oare de ce te-am auzit?
Răspunsurile toate și ajungeri mi s-au întâmplat…
găsiri necăutate, alb de lună, zori de clipe,
semne din soare, zâmbet murmurat
Sorbit-am din al zărilor nestins pocal
culoare, anotimp și-atingeri de azur
Te-nchipuiam zenit,
nedespărțit pe boltă
dând veșniciei spațiului și timpului contur
Umblarea îmi rotește a zare, șoapte și surâs,
a nou din amintiri, alegeri și aprinderi
arzându-mi regăsiri, speranțe și temeri,
topindu-mi ghem de soare
din nouri de cuprinderi…
Căci numeri iarăși clipele-mi căzute-n iarbă
și orișice petală stelar aprinsă-n cer,
și-aduni lungi unduiri crestate-adânc în aer
cu aripi largi și triste
turnate din eter
“She closed her eyes and held all her dreams between her fingers like a dandelion and just blew it. She smiled watching it fly through the air, making everything look beautiful around her while a tear rolled down her cheek.” ― Akshay Vasu
Doar stele în loc de-amintiri și vămi peste zări de cuvânt,
un lanț nesfârșit de minute-mi desparte atunci de aproape,
culori și surâs se amestecă turnând adormiri peste gând,
doar cerul deschide seninul,
țesând zăboviri peste ape
Din aripi și nori mi se naște un magic tărâm de lumină
prin ceață, tăcere și ploi, un glas de acum infinit
și-o rază de tine se-arată purtând ca o haină chemarea
ce spulberă de printre regrete
și umbre și orice sfârșit,
Cu fruntea atinsă de lună pe-un rând de poveste nespusă,
din fire de “a fost odată” aievea răsare un rost
un zâmbet stingher și albastru cu urme de zboruri, în care
și dulce și trist și amar
găsesc pe rând adăpost
Sclipire de nou anotimp străbate grăbit înstelarea,
iar vămile mi s-au trezit
curmând orizontul și zarea…
Culorile toate ce-au fost de aripi și nori se dezbracă,
și-atunci și aievea și-acum
ne-au fost o teribilă joacă
Ce pagini se-aștern infinit?…
Ce umbre rotește-nserarea?…
Căci pașii de ieri și de azi cunosc doar topirea,
uitarea…
“Sometimes when I look at you, I feel I’m gazing at a distant star.
It’s dazzling, but the light is from tens of thousands of years ago.
Maybe the star doesn’t even exist any more. Yet sometimes
that light seems more real to me than anything.” ― Haruki Murakami, South of the Border, West of the Sun
Atunci când sideful unei clipe
sclipește palid
de pe-o rază-atingere
coborâtă din zi,
fir de stea de departe m-ajunge,
Mă întreabă ca-n vis
despre culori și amurguri,
despre nori,
despre îngeri și tine,
Mă îndeamnă să zbor iarăși
a gând și cuvânt de senin
și aproape
a petale de cer…
Să aflu cărări, învieri,
adieri de care uitasem,
mă îndepărtasem…
Să le respir lumina,
rădăcina, tulpina
strecurându-li-se firav,
luminându-mi a cale,
A magic și soare,
prin murmur de umbră
din inima mea
When the shimmer of a moment
flickers so pale
at the touch of a sun ray,
a star’s trail crosses my way,
It asks me as if from a dream
about colors and sunsets,
about clouds,
about angels and you
It urges me to fly again
on wings and words from the blue
and the closeness,
from petals of sky..
To tread on pathways and alleys,
breezes almost forgotten
that I thought gone astray…
To breathe in their brightness,
roots and stems, their likeness
easing up in pure lightness,
lighting up all my steps
Of magic and sun,
a shadow’s murmur
from deep in my heart
“Sometimes, language is the sound of longing.” ― Simon Van Booy, The Secret Lives of People in Love
Pe-o alee de stele mi se-ntâmplă un dor,
o cărare de nor se întinde,
umbra de gânduri cernute în ploaie
fereastră de cer
îmi deschide
Din boare de lună uitată prin lume
raze de noi adânc se-mpletesc,
sclipiri de privire ascunsă aievea
aripi de zbor
îmi rostesc
Fărâme de taină punctează mirarea
a fluturi, culori și suspin,
mereu aprinsă magia ne este
șoptindu-ne doar
să o fim
My longing keeps burning up an alley of stars, long pathways of cloud white and far, my thoughts’ narrow shadow sifted from skies pushes tall windows ajar
From moon’s summer smile roaming the earth sun rays still deeply unwind soft hidden murmurs of a deep hidden gaze birthing long wings intertwined
Fragments of mystery, shy, interspersed with butterflies, colors and sighs, and always the magic glowing within just waiting to gleam through our eyes
***
„Pare că mintea ta e un cer prins între ploaie și furtună… și soare… și seninătatea cerului plin de raze. Cu o aromă dulce-amară.
Și ai un fel de a contura gânduri de parcă…
…undeva, într-o casă la țară, umbrită de un nuc bătrân, podea din lemn crăpat de timp și lustruit pe-alocuri, miros de răcoare pământoasă, o masă înaltă, un scaun la fel, un serafim uitat pe pervaz și o lumânare lângă el, un jurnal gros cu coperte spumă de cafea, un stilou negru cu auriu,
și tu… acolo.
Privești spre seninul grădinii din față, iei imagini si le pictezi în forme de versuri. Alături, un coș plin cu mere aurii, unul e roșu. Și scrii. Dar simți o privire ascunsă.
Te văd cum gândești…
Părul stacojiu, ușor auriu îți acoperă fața. Umbre de șuvițe îți transformă chipul în stea…”
Cred că ea, în mintea și sufletul… și lumile ei a ajuns deja printre nori, sus suuus de tot! Ce lumini, ce perspectivă!
Ce frumos!
Zărește casa umbrită de nucul bătrân… cu podele și miros …și masă… și scaun… Uite, și serafimul, e la locul lui pe pervaz. Și… cum?! Îi face semn cu aripa precum că o zărește și el, acolo sus, plutind printre sfere aproape de arhangheli și heruvimi. Îi face și ea semn. Lumânarea nu arde, firește. Doar ea își umblă pe-acolo pe sus, printr-al…
..noru-lea cer.
Și în coș… mărul roșu lipsește. Dar își aminti. Gândul o purtase departe pe fereastră, atrasă fiind… ca de o privire ascunsă. Încercă să-și amintească… Unde oare pusese merișorul cel dulce? Atât de înalt și diafan zbor pe aripi de raze ascunse… i se făcuse poftă de puțin vers proaspăt, de aer senin… Și îl găsi. Mușcă cu poftă din el. Dar dintr-o dată…
Ce-o fi cu lumina asta?! Câtă strălucire! Unde sunt?..
Tu cine ești? Cum, nu se poate!! Chiar… stau de vorbă cu luna?? Adică, of… Luna? Cum am reușit asta? O fi de la măr? O fi mărul… acela?! Sau o fi de la propulsarea subită pe fereastra unor priviri din grădină, în timp ce culegeam imagini ..și deci diferența bruscă de presiune? Deși nu, nu cred, norii mei sunt piloți experimentați, mereu am zburat cu ei cu încredere.
Uf, uf… și părul ăsta! Prea ușor și prea stacojiu, îmi intră de tot în ochi. Nu mai văd nimic. Unde mi-am pus oare oglinda?! Aaa, o văzusem în poșeta mea aurie, da.. pe când cotrobăiam după măr. Uite-o!
Să-mi prind repede părul ca să pot vorbi elegant cu doamna Lună, cine știe când mai prind momentul. Dar… de ce, zarea mea!.. nu pot să-mi prind șuvițele?? Îmi scapă printre degete… Parcă-s niște curgeri de… Cuuum?!.. Nici nu reușesc să-mi văd chipul în oglindă… E prea multă lumină, prea multă!.. De unde-o fi venind?.. Ia să văd… raze.. raze.. De unde?.. De ce???
În ce fel și chip arăt?!.. Cum de atâtea dâre de umbră și sclipiri pe obraz?.. De asta nu pot sub nici un chip, nici dulce, nici amar, nici strălucitor, nici.. nici.. să-mi prind părul?! Nici nu pot să mi-l apuc.. Și simt cum încep să îmi curgă pe obraz șiroaie de cald ..și de rece ..și de lumină ..și de nor ..și de dor…și de departe…
M-am făcut oare vinovată de prea multă strălucire?!..
Mmm, inspiră adânc… Miros răcoros de pământ.
Și gust de raze puternice de soare intrându-i printre gene, țâșnind abrupt dintr-o lumină crudă, matinală. Mai simți și ușor iz de cer muiat în picuri de ploaie răzbătând ca după furtună de noapte. Printre ochii ușor întredeschiși, raze de privire îi ating pământul.
Am aterizat într-o zi nouă?! Poate că da. Oricum, ce dimineață senină!…
Unde mi-oi fi pus jurnalul?.. Aaa, e pe masă. Uite și pixul meu negru cu argintiu. Simt o poftă de scris! Capul mi-e plin de raze de gând… Uuuf, iar am adormit cu fereastra deschisă.
Aaa… ‘neața, îngeraș! Ce stele căzătoare ai mai zărit azi-noapte? Ufff, și părul ăsta, nici că stă locului! Unde mi-oi fi pus clămița cea albastră?
Și de ce ..zarea mea?!.. îmi simt gândurile privite?! Hmm, ia stai!
Tare-aș mai mânca un măr…
***
Joacă, joc, jucărie… zburare, înstelare…
S-au topit 9 ani de-atunci… vara anului 2015, când a fost scris acest text, ca multe altele de altfel, pe parcursul acestui timp. Și toate au rămas cumva trunchiate și suspendate, împrăștiate, neasortate, fluturate… dintr-un imaginar cât se poate de stelar, selenar…
…parcurs teribil de hoinar. La umbra unor raze.
Locul textului acesta rătăcit a fost mereu aici, dar se strecoară abia acum… în pas de nou an.
Fantezie înstelată, mi-a fost atunci… și recitind amuzată, am realizat că nu am mai scris deloc pe hârtie. Jurnal, caiet, carnețel… ca pe vremuri. De fapt, nu am mai scris.. scris. Am de/scris imaginile mele mai mult. Fotografiile. Fără de care… de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de-a dreptul pur și simplu.
Poezie și poze… uriașă combinație, la modul în care mi se combină mereu de printre zări și preumblări amestecate de ceva timp de-acum și de se simte totul precum că una fără cealalta n-ar avea cum să se poată.
Și totuși, acesta a fost mereu un text pentru care nu am găsit niciodată fotografia potrivită. Cum aș putea oare fotografia… fuga de stea?
Doar Nicole... 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.